Privegheați și vă rugați

Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un duh necurat șezând pe acoperiș și dormind. 

Doamne, ce înseamnă asta? Întrebă Sfântul Petru. 

- Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea duhul necurat doarme liniștit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui. 

Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de duhuri necurate străjuind și frământându-se. 

- Ce înseamnă asta, Doamne? Întrebă Sfântul Petru. 

- În căsuța aceasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit el greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.

Femeia bârfitoare și sacul aspru al pocăinței!

O femeie se lăuda că-L cunoaște pe Dumnezeu și-I urmează sfânta Lui învățătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate prilejurile, fără să-și dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul, de mai multe ori, i-a atras atenția și a sfătuit-o să se lase de acest păcat. Ea nu s-a lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergând într-o zi la duhovnic, ca să-i arate cât de mare credință are ea, îi zise.
- ”Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai încuviințare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie credința…”
Preotul, care-i cunoaștea bine păcatul bârfirii (clevetirii), drept răspuns, își puse degetul la buze și-i răspunse:
- ”Iată acesta este sacul cel mai bun pentru dumneata” – și din nou îi arată buzele. Femeia fu cuprinsă de rușinare. Ea făgădui duhovnicului că nu va mai bârfi (cleveti). Astfel, ea îmbracă sacul cel mai bun, cu care putea să-și arate credința în Dumnezeu și să se mântuiască de cel rău.

Mare este Dumnezeu

Era un împărat tare mândru, care nu-l cinstea pe Dumnezeu. Printre supușii săi se afla un om credincios ce avea meseria de bijutier. El avea mereu o vorbă: ”Mare este Dumnezeu!” Împăratului nu-i plăcea acest cuvânt, ci ar fi dorit să audă: ”Marea este împăratul!” De aceea îi căuta pricină să îl bage la închisoare, așa că l-a chemat pe bijutier și i-a spus: 

- Îți dau acest inel cu sigiliul meu să-l cureți și peste trei zile mi-l aduci. 

- Da, împărate, că mare este Dumnezeu! A răspuns bijtuierul. 

Împăratul s-a dus să împacheteze inelul, dar i-a scos piatra prețioasă și a aruncat-o în mare. Apoi, i-a dat bijutierului inelul fără piatră. 

A doua zi, când bijutierul a desfăcut pachetul și a văzut inelul lipsit de piatră a început a plânge, știind că îl așteaptă mânia împăratului. I-a spus și soției sale necazul ce-i așteaptă și a plâns și ea. S-au rugat apoi la Dumnezeu să-i scape de acest necaz, apoi soția s-a dus să cumpere pește. 

Cum să învățăm să zburăm?!

Un împărat a primit doi șoimi. 

Unul a fost antrenat, despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea. 

Unul dintre slujitori trebuia să se cațere în fiecare zi în copac, ca să-i ducă de mâncare. După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute. 

Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și, a doua zi, când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo. 

- Cum ai făcut? și-a întrebat supusul. 

- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare. 

"Uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare, ca astfel să ne aducem aminte că putem zbura (spre cer)."

Oglinda

Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaș ajunse într-o odaie care avea pe toți pereții oglinzi imense. Astfel, se văzu dintr-o dată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâșnească din dinți și să mârâie. Firește, și câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-și colții fioroși. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte și în alta pentru a se apăra de atacatori, după care - lătrând cu furie - se aruncă asupra unuia dintre presupușii săi adversari. În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare și plin de sânge. 

Dacă ar fi dat din coadă prietenește o singură dată, toți câinii din oglindă ar fi răspuns în același fel. Și întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare!

"Găsim întotdeauna doar ceea ce căutam!"

Poetul şi tâlharul

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri. 

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână. 

După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele. 

Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. 

În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu…

Prea multă vorbă pentru nimic

Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului. 

- La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat. 

- Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui. Căci ştiţi ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă… 

- Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiţi asta în ochii lui? 

Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă. 

O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară: 

- Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine? 

Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse: 

- Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!…

Comorile fiecăruia

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:

 - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.

 - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet. 

“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el” (Sfânta Scriptură).

Cel ce înșeală

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:

- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Iţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?

- Sigur, boierule, a răspuns omul bucuros, ce trebuie să fac? 

- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.

 Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus? "E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!" Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.

Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus: 

- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare. 

Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni. 

"După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi."

Paşii lui Dumnezeu

Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: " De ce în momentele grele m-ai lăsat singur? ". Acesta i-a răspuns: " În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe ".

Al patrulea mag

Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.

Mă supăr doar când vreau eu

Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: "Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?". Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: "Mă supăr doar când vreau eu". Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

Încredere

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.

 - Ei, lasă, femeie, a încercat să o liniştească omul, lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!

 - Mai, omule, zise atunci femeia sa, dar ce poate fi bine când, uite! - nu avem unde sta peste noapte?! 

În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui. 

Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.

 - Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine". 

"Fără nicio îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine".

Cele două grăunțe

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:

 - Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.

 Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă. Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul.

 Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinşa noastră şi ne va răsplăti negreşit, la momentul oportun. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii. Însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării întunericului – în ghearele vrăjmaşului din iad.

"Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har".